1976, 105 min.
Regie: Alexandru Tatos
Scenariu: Ion Băieşu
Imagine: Florin Mihăilescu
Montaj: Dan Naum, Yolanda Mântulescu
Distribuţie: Mircea Diaconu, Ion Cojar, Angela Stoenescu, Carmen Galin, Emilia Dobrin, Florin Zamfirescu, Mitică Popescu
Festivaluri şi gale: ACIN – Premiul „Opera Prima”
Vineri, 17 octombrie, ora 16:00, Cineplex-Loteanu – Sala Mică
Sinopsis:
Filmul spune povestea tânărului medic urolog Mitică Irod, care intră în conflict cu directorului spitalului în care lucra, din cauza succeselor sale. După ce operația unui bătrân venit din Buzău eșuează, acesta decedând, directorul Mitroi vrea să îl mute disciplinar într-un alt spital. Tânărul medic este susținut de ceilalți doctori din spital, iar în final reușește să îl opereze pe tânărul Gică
Alexandru Tatos (1937-1990) a fost regizor de teatru şi film. Studii: IATC – regie teatru (1970). Solida cultură teatrală susţine, în cazul său, o certă vocație cinematografică, rezultante fiind o operă unitară prin demersul ei ideatic şi prin profesionalismul folosirii mijloacelor de expresie, din păcate, timpuriu curmată de încetarea din viaţă a cineastului, abia trecut de vârsta de 50 de ani.
Nu numărul de titluri (zece, în mai puţin de două decenii) şi nici avatarurile trăite de cineastul antrenat din confruntarea cu cenzura teatrală pentru înfruntarea cu producătorul de film (majoritatea filmelor sale, atât în faza de scenariu cât şi la ultimele vizionări de aprobare, se află sub ameninţarea modificărilor) exprimă cel mai exact contribuţia lui Alexandru Tatos la definirea pe însuşi terenul “sistemului” a unei opere de artă potrivnice acestuia, discretă, coerentă, convingătoare.
Jurnalul artistului, publicat postum, reflectă zbaterile sale, lupta şi temerile, teama şi satisfacţiile, dar şi marile speranţe pe care Tatos le-a nutrit în viitorul celei de-a şaptea arte în România. Şi asta chiar dacă uneori teama, concesiile la care a fost obligat, teroarea pe care o resimţea profund, frica de moarte sunt obsesiv prezente în gândurile sale.
Speranţa aceasta este cea care se manifestă şi în 1989, când se află printre personalităţile cele mai echilibrate ale breslei cinematografice, situată într-un moment de răscruce şi de radicalism “revoluţionar”, prielnic hotărârilor pripite.
Filmele sale şi-au desluşit profunzimile în timp şi au făcut obiectul unor aprecieri critice naţionale şi internaţionale, constituindu-se ca veritabile documente de epocă ale anilor 70-80. Cele mai bune dintre ele îşi păstrează interesul şi după trecerea timpului, iar filmul „Secvenţe” se situează în topul celor mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor pe un binemeritat loc cinci, devansându-l numai alte câteva titluri semnate de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Cristi Puiu şi Cristian Mungiu. (Bujor T. Rîpeanu, “Cinematografiştii”)
Mircea Diaconu (1949-2024). „Se impune pe ecran atât în registrul comic cât şi în cel dramatic ca un remarcabil creator de personaje purtătoare de mesaj moral, dar şi disimulat de cele mai multe ori de o naivitate dezarmantă; personaje compuse cu inteligenţă, ironie şi simţ al măsurii în folosirea detaliului definitoriu” (Bujor T. Rîpeanu, “Cinematografiştii”)
