În cadrul celui de-al cincilea modul LitFilm, ediția a III-a, care a avut loc în perioada 11-13 iunie 2026, la Campusul Competențelor, l-am avut invitat în calitate de visiting professor pe Florin Lăzărescu, scriitor și scenarist român, unul dintre cei mai importanți autori ai generației sale. Florin Lăzărescu este autorul scenariilor la mai multe filme de succes, printre care „Lampa cu căciulă” și „Aferim!”, distinse cu numeroase premii și nominalizări naționale și internaționale. Este absolvent al Facultății de Litere, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Începând cu anul 2025, Florin Lăzărescu este profesor de scenaristică la facultatea de film din cadrul UBB Cluj, unde mai predau Radu Jude, Adrian Sitaru și alte nume importante ale cinematografiei române.
În continuare vă propunem un dialog despre desfășurarea acestui Modul, despre întâlnirea dintre literatură și film, despre viziuni ale protagonistului privind meseria de scenarist și multe altele.
Bună ziua, domnule Lăzărescu. Vă mulțumim pentru faptul că ați acceptat invitația noastră de a veni în calitate de visiting professor la cea de-a treia ediție LitFilm. Sunteți autorul scenariului filmului „Lampa cu căciulă”, realizat de Radu Jude în 2006, cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile și al filmului „Aferim!”, realizat de același regizor, distins cu Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu și laureat al Premiului Gopo pentru cel mai bun scenariu în anul 2016. Care sunt ingredientele esențiale care transformă o poveste locală într-una cu rezonanță universală?
Cred că depinde foarte mult de la caz la caz. E ca și atunci când facem mâncare, rețeta pentru sarmale o aflăm cu toții. Problema e de dozaj. Și dozajul ăsta nu-l deține doar o singură persoană. Adică, dacă e să rămânem la sarmale, parabola asta cu ingredientele, sunt cincizeci de feluri bune de a face sarmale. Cum sunt cincizeci de feluri de a le rata și totul depinde de dozaj. „Lampa cu căciulă”, „Aferim”, da, sunt povești într-un fel locale, care au reușit internațional, ține de felul în care le-am văzut eu, de felul în care le-a văzut Radu, dar nu înseamnă că există o rețetă unică și numai așa se pot face filme bune. Nu, pur și simplu a fost modul nostru de a combina. Nu putem să explicăm rețeta. Rețeta unui film e, cum să spun, o găsești într-un manual, rețeta unui film bun. Dar, de fapt, dacă urmezi doar strict rețeta și pui prea multă sare, pui prea mult cimbru, pui prea mult mărar, poți s-o ratezi. Iar chestia asta cu dozajul potrivit pentru a reuși, se învață și e foarte greu de povestit. E o combinație subtilă între învățătură și între instinct, de la un punct încolo. Și experiență. Cred eu, chiar acum am avut întâlnire cu cursanții acestui Laborator și le explicam că raportul între talent și muncă, e o combinație între cele două, tot timpul. Și cred că și un pic de noroc, adică nu de noroc, de reacția publicului. Toată lumea participă la un film. Participă și publicul. De exemplu, eu știu filme care îmi plac enorm, iarăși am discutat cu cursanții mei, care n-au avut succes. Nu vorbesc despre filmele mele și nu cred că are rost să dau acum un nume, dar știu regizorii români care mie îmi plac foarte mult și care nu au avut, nici pe departe, succesul altor regizori români, și nu-mi explic de ce. Probabil că în ecuația asta… deci, după mine, filmele lor sunt foarte reușite dar n-au rezonat cu publicul. Adică nu-i suficient să zici tu, să-ți faci tu treaba, cred că la un moment dat contează foarte mult ca o poveste să rezoneze și cu publicul, ca să devină o poveste de succes. Iar chestia asta tu, ca artist, ca autor, n-o stăpânești.
Sunteți atât scriitor, cât și scenarist. Cum se influențează reciproc aceste două ipostaze în activitatea dumneavoastră?
Au un punct comun, cel puțin la mine, un anume tip de observație. Adică, eu când m-am apucat de scris scenarii, deja aveam două cărți publicate. Am văzut unii oameni care au spus că scrisul meu e influențat de film, dar nu știau că eu m-am apucat întâi de scris literatură. Da, ce au în comun lucrurile astea e o dragoste, o fascinație față de poveste, narațiune să zic așa, și un anume tip de a observa lumea. Dar, în rest, sunt lucruri total diferite. Filmul se bazează pe imagine, literatura e pe cuvinte. Adică sunt lucruri total diferite. Nu poți să compari sub nicio formă, de exemplu, pelicula de la aparatul de fotografiat, filmul, cu pensulele. Deși, aparent, sunt arte vizuale, ai un portret făcut de un pictor și ai un portret făcut de un fotograf și ești tentat să spui că e același lucru. Sunt lucruri în esență total diferite pentru că au mijloace diferite de exprimare. Este exact același lucru și în cazul literaturii și a filmului. Scenariul e o mică parte dintr-o rotiță mare care este un film. E muncă de echipă, unde contează enorm regizorul, contează enorm actorii, contează enorm muzica. Contează enorm o mulțime de elemente de astea, de decor, de costume. Diferența e foarte, foarte mare. Ele doar aparent seamănă. Ideea asta că n-am citit cartea, dar am văzut filmul, e total absurd, pentru că sunt două lucruri total diferite. Ele seamănă doar la nivel, așa, privind din avion, dar de fapt sunt lucruri foarte diferite.
Cât este „joc” și cât este disciplină/metodă în activitatea de scenarist?
Cred că, spre deosebire de… e mai multă meserie scenaristica decât literatura. Adică e mai puțin artistică. Pentru că tu, ca scenarist, lucrezi, cum spuneam, într-o echipă, și atunci trebuie să ții cont de o mulțime de factori care sunt foarte tehnici. Cred că poți să fii un scriitor bun de literatură, din instinct, dar ca scenarist, ca să faci față într-o echipă de profesioniști, trebuie să fii meseriaș. Adică trebuie să cunoști foarte bine meseria respectivă. Nu poți fi scenarist „talentat”, trebuie să cunoști foarte bine meseria. Prin simplul fapt că acolo sunt niște costuri de producție, trebuie să înțelegi ce înseamnă jocul actorilor, să înțelegi la ce înhami o echipă întreagă, sau la ce te înhami tu. Cred că-i mai apropiată scenaristica, să zicem așa, de o meserie. Și nu prea cred că poți trișa ca scenarist. Ca scriitor… da, poți, nu știu, să-ți găsești o formulă foarte inedită, așa, de exprimare și poți să scrii din instinct. Poți să scrii din talent, din geniu. Ca scenarist în primul rând trebuie să fii un bun profesionist. Sunt cărți de citit despre asta. Trebuie să înțelegi foarte bine munca aia de echipă. E cu totul altceva. Deci, cred că trebuie să fii meseriaș. Meseriaș nu în sensul figurat, meseriaș în sensul să-ți cunoști meseria foarte bine, în toate aspectele ei. Ca să te poți integra într-o echipă de film.
Ce greșeli întâlniți cel mai des la cei care fac primii pași în scenaristică?
În general cred că asta-i o problemă a tuturor, ce povești alegi să spui. Chiar și într-un film, și pentru un regizor și pentru un scriitor, cel mai greu este să alegi, ce povești hotărăști tu s-o spui, că merită spusă. Că literatură și filme, s-au făcut slavă Domnului, literatură de niște mii de ani, filme de o sută și ceva, dar s-au făcut foarte multe filme. Tinerii confundă ceea ce simt ei, sunt tentați, am văzut asta lucrând și la Cluj cu studenții, fac un doctorat acolo și predau cursul de scenaristică, de exemplu sunt foarte atrași de povești de dragoste. Eu chiar le spun, băi, nu vă mai apucați să faceți povești de dragoste. Nu interesează pe nimeni poveștile voastre de dragoste. Ei confundă sentimentele lor cu scenaristica, dar nu sunt în stare să facă povestea aia relevantă pentru un public. Pe urmă, mai este și un anume experimentalism… Deci, ideea de a încerca să trișeze. Tentația de a trișa. De a arăta că știu mai mult decât știu. De a încerca tot felul de experimente, adică nu merg la ceva simplu. Vor să arate că știu mai mult decât știu. Ca să dau un exemplu plastic, dacă nu știi să cânți la pian, când te așezi în fața clapelor, știi foarte puțin, începi să te scălâmbăi, ca să dai impresia că tu știi foarte bine, să te strâmbi în fața clapelor. Un pianist, pur și simplu, poate să se așeze să cânte cu o mână în buzunar, să cânte numai cu mâna stângă și să iasă o melodie absolut superbă. Unul care știe ce face. Un tânăr, un începător, tot timpul, și asta e valabil și pentru mine, da, ești foarte tentant de tot felul de experimente. Dar cred că asta face parte din devenirea oricărui om. Adică, dacă mă gândesc, nu știu, am văzut filmele de început ai unor mari regizori, care-s penibile! Ăsta nu-i un argument că nu poți să fii… nu, trebuie să treci prin toate etapele. Și dacă ești copil, joci baba-oarba, asta e. Dar la un moment dat ți se pare penibil să joci baba-oarba, dar, când ești la începuturi, poți să faci… Adică ai dreptul, ai multe gloanțe de stricat și cred că, ca să-ți dai seama că ajungi un regizor bun, sau că vrei, îți dorești să ajungi un regizor sau un scriitor, trebuie să strici niște povestiri, trebuie să strici niște filme, să capeți experiență. Adică e partea din devenire, ca scenarist.
Ce competențe v-ați propus să formați în rândul participanților LitFilm în aceste 3 zile de instruire?
Realismul. Să nu facă greșelile pe care le-am făcut eu sau le-am văzut la alții. Doi, să le scurtez calea. Să le spun lucruri pe care mie nu mi le-a spus nimeni și le-am învățat pe cont propriu, muncind zece ani. Chiar sunt lucruri pe care le poți scurta. Gen, ce înseamnă să aplici să obții finanțare. Tu dacă stai pe cont propriu și nu știi, nu ai intrat într-o lume, e foarte greu. Dacă știi exact, realmente, pot să le dau, și am și făcut acest lucru, exact cum se obține o finanțare, dar pe bune, realist, nu ce găsești pe net, ce sunt dispuși sau nu să-ți spună alții. Trucuri despre ce înseamnă un personaj bun. Iarăși, lucruri de care eu m-am prins după douăzeci de ani de muncă. Mici trucuri, îi învăț să gândească. De exemplu, am stat pe scenarii și am analizat fiecare propoziție. Și le-am explicat de ce fiecare cuvânt acolo e potrivit. De ce am pus fiecare propoziție, ce funcție are, ce scop are, că nu am pus-o așa la întâmplare. Fără pretenția că le știu pe toate. Nu, eu le-am explicat felul meu de a fi și de a gândi. Cred că, da, asta, principala competență este să învețe să gândească un scenariu. Ce înseamnă un scenariu, tehnic și ce înseamnă să scrii un scenariu. Pornind de la experiența mea. Adică, vorbesc concret. Nu am stat și am făcut teorie. Sunt cărți esențiale, oameni mult mai deștepți decât mine în teorie. Cred că dacă-i pot ajuta pe cei tineri, îi pot ajuta vorbindu-le concret, practic, povestindu-le experiențele mele personale, în zona asta, a scrisului de scenarii.
Cât de mult se schimbă un scenariu de la prima versiune până la varianta finală a filmului?
Foarte mult, foarte mult. Adică, acum, na, tot timpul se schimbă, nu există niciodată să rămână prima variantă a unui scenariu și ultima. Se schimbă foarte, foarte multe lucruri, chiar și după repetiții. Chiar le-am povestit cursanților întâmplări de pe platou, nu numai de la „Aferim”, am fost și pe platou la „Nosferatu”, am lucrat cu Robert Eggers, la un film american și am văzut acolo pe platou, apar chestii, spune-i să zică ceva, replici pentru figurație, schimbi o replică, etc. De pildă Eggers a lucrat 8-10 ani la acest scenariu. Și după 8-10 ani și nu știi câte drafturi de scenariu, în ultima clipă tot mai schimbi ceva, mai schimbi de la o dublă la alta. Dar asta nu înseamnă că schimbi esențialul în scenariu. Asta nu se întâmplă niciodată, dacă ești un regizor bun, nu se schimbă ceva fundamental. Dar la nivel de replici, de situații, da. De la o dublă la alta, se poate întâmpla să se schimbe lucrurile într-un scenariu. Cel puțin la nivel de replică.
Ce elemente dintr-o operă literară sunt cel mai dificil de transpus pe ecran?
Cuvintele n-ai cum să le transpui pe ecran decât dacă pui cuvinte. Tu trebuie să transformi în imagini vizuale. E o diferență enormă între textul literar și film. Imaginea e cu totul altceva. E aceeași întrebare cum faci culorile, vopselurile în ulei să fie totuna cu pânza, cu hârtia. Sunt lucruri pe care nu ai cum să le compari. În primul rând, nici să nu-ți propui asta. E o stare, un anumit tip de forță, tip de personaj. Dar sunt lucruri total diferite, filmul și literatura. Ar trebui să vorbim zile întregi ca să vă explic tehnic, insist doar pe ideea că sunt foarte diferite, nu se compara. Numai așa, tradițional, noi considerăm, la un nivel din ăsta, îndrăznesc să spun, chiar primitiv, că filmul e totuna cu literatura. Nu, nu-i același lucru.
Dar ce rol joacă lectura în formarea unui scenarist?
Oo, un rol enorm! Păi, lectura contează foarte mult chiar și în formarea unui muzician. Îți antrenează un anumit tip de competență, un anumit tip de gândire. Lectura e fundamentală pentru orice artist și pentru un pictor, și pentru un fotograf, și pentru un muzician. Nu că aș trage eu acuma spre turta mea, că sunt scriitor. Lectura e ca un antrenament spiritual, fără de care nu te poți dezvolta, pentru că cititul înseamnă acces la experiențele altora. Nu neapărat să citești ficțiune, te ajută și asta ca regizor, dar poți să citești cărțile altor scenariști. De asta spun că lectura e esențială pentru orice. Tu ca să fii pictor, să fii fotograf, trebuie să citești și ce-au mai făcut alții. Dacă tu nu ai acces la istoria acelui domeniu, n-ai practic șanse deloc, să evoluezi. Și accesul acesta se face prin lectură. E foarte importantă lectura.
Există autori sau cărți pe care le recomandați celor care vor să scrie scenarii de film?
Te referi la cărți despre cum se scriu scenarii? Păi, cred că sunt alea clasice, vreo trei-patru: Syd Field, Robert Mckee și încă câțiva. Nu-s prea multe cărți bune. Cred că și dacă întrebi AI-ul, care-i structura, dă-mi o lecție, îți dă… Deci, tehnic, cred că într-o oră se poate explica unui om inteligent care-i treaba cu structura dramatică. Pe urmă, e o chestie care ține de talent și de foarte multă muncă. Și de lecturi, cum spuneam mai sus. Structura dramatică și formatul unui scenariu – nu ia mai mult de o oră să-i explici unui om inteligent și să și priceapă despre ce este vorba. După care, da, contează foarte mult lecturile pe care le ai. Sau… poți să fii tobă de carte, de altfel cred că există foarte mulți oameni care-s specialiști în teoria scenariului, dar care nu au scris niciodată un scenariu. Nu sunt în stare să scrie un scenariu care să fie produs, să funcționeze pe ecran. Se poate și asta. Adică, să fii mega-specialist în film, cum se poate să fii mega-specialist în literatură, fără ca tu personal să poți să scrii o povestire.
Cât de importantă este cultura cinematografică în educarea și dezvoltarea unui scenarist?
Ooo, este esențială! Păi, nu poți, n-ai cum, înseamnă că nu înțelegi despre ce e vorba. Degeaba te apuci. Cultura în urma vizionării unui cinema de calitate, este esențială. Adică, tu crezi că devii scenarist, uitându-te doar la filme din astea, de duzină, de sâmbătă seara, de pe Netflix? M-am întâlnit cu mulți oameni tineri din domeniu filmului, care au ca repere, nu știu, „Spider-Man”, „Iron Man”. Vrei să scrii scenariu de film? Mai bine te lași, n-ai nicio șansă, uitându-te la filme de duzină, să devii scenarist. Nu. Clar că trebuie să citești cărți bune, că vezi filme bune, ca să poți să înțelegi foarte mult cinematografia.
Este importantă experiența de viață pentru scrierea unui scenariu de calitate?
Eu cred că poți să fii poet genial, poți să scrii o carte bună de poezie la 16 ani, nu prea știu cazuri de mari regizori la 16 ani, sau mari prozatori. Adică, e un anumit tip de… Are legătură și cu un anumit echilibru. Trebuie să fii mai echilibrat emoțional pentru a fi în stare să respecți o structură. Deci, eu nu știu… Poate știți dumneavoastră sau cineva, un regizor la 16 ani, genial. Și nici prozatori prea mari la 16 ani, nu cunosc. Cred că cel mai tânăr prozator foarte bun, chiar genial, e Truman Capote, care, la douăzeci și ceva, are o carte foarte bună. Dar el este cam o excepție. Iar regia și scenariul de film, vin la pachet. De ce? Pentru că e vorba de o structură complexă. Iar pentru asta îți trebuie o vârstă în primul rând, experiență de viață, strict tehnic. Și aici nu-i vorba că-s mai proști cei de 20 de ani, e nevoie de o anumită complexitate… de o vârstă. De o experiență de viață, în sensul că ai trăit, ai văzut, ai observat, ai înțeles. Cu cât ești mai tânăr, ai mai puține șanse să fi observat anumite lucruri, să le poți judeca în privirea aia de ansamblu și în profunzime.
Cum ați caracteriza dialogul și schimbul de idei cu participanții acestei ediții LitFilm?
Ooo, excelent! Nu am avut nicio problemă, chiar din prima. În general, cu tinerii, un lucru e să fii onest. Adică să le spun oamenilor că știu limitele între care pot să-i ajut. Atâta vreme cât propun o discuție onestă, primesc același lucru. Nici n-ai cum să ratezi. Dacă nu mi-ar plăcea să fac asta, n-aș fi aici sub nicio formă, cursanții n-ar veni că nu-i obligă nimeni. Adică, nu-i o chestie din asta… E de la sine înțeles că, dacă eu accept să vin, să fac un atelier de scenaristică, mă voi întâlni cu oameni care chiar vor să facă film și sunt interesați de acest curs. Nu-i ca la școală în care vrei, nu vrei, faci biologie și eu sunt profu’ de biologie, n-am niciun chef, trebuie să câștig un salariu și elevii n-au de ales. Adică, șansele ca lucrurile să meargă rău în acest tip de ateliere sunt spre zero. Lumea mă știe, eu știu că mă întâlnesc cu oameni speciali care-și doresc asta. Adică, dacă aș ieși acum pe stradă și aș aduna zece oameni, s-ar putea ca niciunul să nu fie interesat de ce vorbesc eu. Dar venind la un curs cu oameni care doresc să învețe să scrie un scenariu, n-am niciun dubiu că o să ne-nțelegem.
Interviu realizat de către Elena Taragan.
