Duminică, 23 octombrie, ora 18:00, Cinema ODEON
INIMI CICATRIZATE (2016), 141 min.
Regie: Radu Jude
Scenariu: Radu Jude, după scrierile lui M. Blecher
Imagine: Marius Panduru
Distribuţie: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuţ, Şerban Pavlu, Alexandru Dabija, Marius Damian
Acțiunea din filmul „Inimi cicatrizate” are loc în anul 1937 când Emanuel, un tânăr de douăzeci de ani, bolnav de tuberculoză osoasă, se internează într-un sanatoriu de pe malul mării.
Câştigător al Premiului Special al Juriului la Festivalul de la Locarno, „Inimi cicatrizate” este al patrulea lungmetraj al lui Radu Jude. Şi vine la doar un an după succesul de festival, public şi critică al filmului „Aferim!”, recompensat cu Ursul de Argint pentru cea mai bună regie la Festivalul de la Berlin în 2015. Radu Jude a debutat în lungmetraj în 2009, cu „Cea mai fericită fată din lume”, urmat de „Toată lumea din familia noastră” (2012). El este de asemenea autorul scurtmetrajelor „Lampa cu căciulă” (2007), „Alexandra” (2007), „O umbră de nor” (2013) şi „Trece şi prin perete” (2014) şi al mediumetrajului independent „Film pentru prieteni” (2011). În prezent lucrează la documentar dedicat colecției de fotografii de Costică Acsinte.
Când am fi putut crede că Radu Jude nu va surprinde mai mult decât a făcut-o cu bomba „Aferim!”, noul său film, unicatul „Inimi cicatrizate”, oferă o estetică şi mai radicală. Adaptare liberă de aproape două ore şi jumătate după opera autobiografică – restrânsă dar extrem de modernă – a fascinantului și prea puțin cunoscutului scriitor interbelic M. Blecher, „Inimi cicatrizate” va lua multă lume pe neașteptate.
Și chiar dacă „Aferim!”, ajutat și de premiul de regie de la Berlinala 2015, a pregătit întrucâtva terenul pentru o receptare mai generoasă și mai deschisă a unui astfel de cinema dominat de efecte de distanțare, noul film este o propunere mai îndrăzneață, mai experimentală.
Aventurile zapciului și ale fiului său prin Țara Românească a secolului al XIX-lea puteau capta și atenția acelor spectatori în căutare de un fir narativ și de semnificații clare, și nu neapărat interesați de discursul autoreflexiv. În schimb, „Inimi cicatrizate”, cronică a suferinței și a bolii realizată de un autor poznaş, dar și cu un profund simț tragic, se înscrie într-un cinema care mizează pe dedramatizare şi pe o naraţiune liniară.
Mai exact, Radu Jude îşi construieşte filmul exclusiv din planuri-secvenţă, unele lungi de câteva minute bune, cu camera de filmat aproape mereu fixă, dar cu o mizanscenă elaborată şi ofertantă, mai ales atunci când accentul se pune pe profunzimea câmpului, pe construcţia în adâncime a cadrelor. Avem de-a face cu o acumulare de cadre-tablou cu o pronunţată tuşă vintage, asemănătoare unor diapozitive prin care spectatorul este invitat să privească într-un presupus trecut. Totul este scăldat într-o picturalitate blândă a imaginii (Marius Panduru) care nu face decât să accentueze artificialitatea asumată a filmului.
Imobilismul camerei de filmat serveşte perfect ideii de nemişcare, de înţepenire. Şi asta pentru că „Inimi cicatrizate” urmăreşte momente din existenţa de bolnav a tânărului Emanuel (Lucian Teodor Rus), care, la fel ca adevăratul M. Blecher, suferă de Morbul Pott, tuberculoză osoasă, ceea ce îl ţintuieşte la pat, cu partea superioară a corpului în ghips.
Suntem în 1937, undeva la malul Mării Negre, în Sanatoriul Maritim Carmen Sylva. După ce este internat de tatăl său (Alexandru Dabija), tânărul începe un tratament sub supravegherea unui doctor (Şerban Pavlu) care mai degrabă pare a-şi supune pacienţii supliciilor, nu unor experimente medicale. Îşi face prieteni, citeşte, se îndrăgosteşte de o fostă pacientă cu o problemă la un picior (jucată de regizoarea Ivana Mladenovici) şi face o pasiune, nu lipsită de intenţii sexuale, pentru o actuală colegă de suferinţă (Ilinca Hărnuţ).
Însă în niciun moment protagonistul şi ceilalţi bolnavi nu cerşesc compasiune de la public, prin urmare nici urmă de sentimentalism în „Inimi cicatrizate”, ca de altfel în niciunul din filmele lui Jude. Dimpotrivă, nu doar că se comportă ca tineri obişnuiţi – poartă discuţii despre politica vremii, inclusiv despre legionarism, sau dau petreceri -, dar sunt puşi în situaţii care nu fac decât să releve slăbiciunile şi ridicolul de care este capabil omul, chiar şi atunci când trupul său cedează în faţa bolii, iar moartea pare a fi tot mai aproape.
Există o obrăznicie şi o ireverenţă binevenite, care fac parte din umorul negru şi privirea hâtră a unui cineast care ştie să râdă de cele mai grave lucruri. Însă e un râs care ascunde de fapt în spatele său preocuparea sinceră pentru boală, suferinţă, moarte. Pentru fragilitatea corpului şi a condiţiei umane. Iar în „Inimi cicatrizate” substratul tragic este accentuat, paradoxal, de un element de meta-cinema: numeroasele inserturi, aproape ca într-un film mut, cu una sau mai multe fraze din scrierile lui M. Blecher, strigătele conştiinţei lucide a unui bolnav nedispus să îşi plângă de milă.
La fel ca în „Aferim!”, Jude ridică bariere între spectator şi personajele sale. Nu lasă loc pentru empatie. În primul rând, camera de filmat este de cele mai multe ori la distanţă de protagonist şi de cei din jurul său. Din această cauză, dar şi pentru că mulţi dintre bolnavi, inclusiv protagonistul, se află în pat, întinşi la orizontală, chipurile lor sunt dificil de văzut. Uneori, schimburile de replici, centrul de interes al acţiunii sau chiar capul câte unui personaj rămân în afara cadrului, camera păstrându-şi poziţia imobilă iniţială. Apoi, dialogurile, parţial inspirate din texte de Mihail Sebastian şi Radu Petrescu (aşa cum o arată genericul final), parţial scrise de Jude însuşi, sunt rostite cu afectare şi teatralitate. Alegerea se înscrie, la fel ca în „Aferim!”, în concepţia lui Jude despre imposibilitatea de a avea cu adevărat acces la trecut prin film, astfel că singura cale rămâne permanenta chestionare a limbajului cinematografic, semnalarea că este vorba de un construct (idee accentuată de un neaşteptat final).
https://www.youtube.com/watch?v=DLkYF6kIIAw
[envira-gallery id=”4222″]


