În căutarea identității pierdute sau despre ”Un film cu o fată fermecătoare”
Recenzie la filmul lui Lucian Bratu, după proiecția din cadrul ZFR Bălți,
care a avut loc în incinta Teatrului Național ”Vasile Alecsandri”, pe 24 octombrie
Povestea aparent comună a unei tinere care a picat proba de actorie la examenul de admitere se convertește într-o admirabilă epopee a căutării identității pierdute, într-un context social procustian, relevat în producția cinematografică, Un film cu o fată fermecătoare (1966), concepută de Radu Cosașu și regizată de Lucian Bratu. Interzis difuzării vreme de două decenii din cauza neconcordanței la morala socialistă, filmul proiectează un decor urban burghez, cu cafenele și restaurante cochete, cu pereți tapisați cu fotografii de staruri, cu platouri de filmare și curse de cai, un mediu boem cu protagoniști specifici: actori, sculptori, regizori. E un film despre ratare, eșecuri, compromisuri, deziluzii, elanuri, într-o nouă respirație cinematografică, ce contrasta cu producțiile ideologizate din epocă și personajele gelatinoase sau, în orice caz, extrem de previzibile.
Respingând discret tradițiile liniare de povestire cu final închis, dincolo de care imaginația nu mai are ce scotoci, Un film cu o fată fermecătoare își lasă bornele deschise, invitându-te să duci mai departe destinul Ruxandrei, o esență epatantă de inocență și tupeu, nonconformism și pragmatism, cabotinism și sinceritate, care tatonează viața, fără să știe foarte clar ce vrea de la ea. Ea intră, se pare, într-o altă etapă a vieții sale, exact în momentul în care filmul își trage cortina. E etapa în care se încheie „jocul de-a viața”, după câteva șocuri succesive și intrarea în viața matură, în care contează mai puțin rolul în cinema, în favoarea realizării ca identitate umană. Dincolo de criticile care au fost aduse acestui personaj, acuzat de superficialitate, egoism, inconsistență, Ruxandra e un personaj complex, ce comportă anumite latențe din Tofana lui Mihail Sorbul sau Mona lui Mihail Sebastian. Instinctul supremației și versatilitatea o înrudește cu personajul din Patima roșie, fiind în același timp la fel de ireală și atotputernică ca Mona din Steaua fără nume. Mona descinde arbitrar într-o gară provincială, devenind încarnarea plăsmuirilor cosmice ale lui Miroiu, în timp ce Ruxandra va da un nou imbold în creație sculptorului Paul Manu (rol jucat excelent de Ștefan Iordache), care trăiește o criză în creație. Ostentativă în reacții, ea își impune în mod rezolut prezența în viața inginerului Șerban Rotaru (Emmerich Schäffer), numele căruia îl identifică întâmplător, jucându-se cu cartea de telefoane, într-un moment de plictis și singurătate.
Se resimte în același timp un gust baroc pentru jocurile speculare, autoreflexive, întrucât avem de a face cu actrița Ruxandra care joacă în filme utilitare și participă, fără mare rezultat, la diverse probe în studioul Buftea, în timp ce Margareta Pâslaru o joacă pe Ruxandra Vancu în filmul lui Lucian Bratu. Sunt trimiteri firave la jocul dramatizării spectacolelor despre spectacole (Pirandello, Anouilh), la montarea filmelor despre creația unui film (Triffaut, Fellini, Allen) etc., producția comportând reverberații din Vivre sa vie și Jules și Jim. Talentul Margaretei Pâslaru se relevă în secvența probei pentru actorie a Ruxandrei, prin recitarea poeziei Melancolie de Mihai Eminescu,în care ea reușește să joace cu mult har o actriță netalentată, a cărei calitate se reduce la faptul că este „o fată fermecătoare”. E, în același timp, un paradox admirabil, subzistent în faptul că Ruxandra joacă mai bine în viața reală, denotând evidente calități actoricești, decât în probele de actorie propriu-zise. Actriță extraordinară, ea joacă autentic în cartea vieții, devenind total neautentică în probele de actorie din teatru, unde se pare că a fi „o fată fermecătoare” nu este suficient.
Spiritul anilor 60, cu moda, muzica și parfumul lor face ca totul să fie învăluit într-o atmosferă cosmopolită ce respiră elegante tendințe transcendentale. E un film despre posibilitatea de a extinde realitatea chiar cu prețul decepției de a conștientiza că frontierele se lărgesc ca să se refuze grăbit în clipa următoare.